Leuştean

Denumiri populare: leoştean, libistoc, luştrean, luştereag, buruiana lingorii, frunza dragostei, păscănaţ

Se spune că, leuşteanul provine din Persia antică și a fost adus în Europa Centrala și de Vest de către călugari, fiind cunoscut ca un leac foarte puternic.

În bucătăria europeană, este printre puţinele zarzavaturi şi condimente considerate ca înlocuitori ai sării, din punct de vedere al gustului. În tradiţia culinară românească şi italiană principala întrebuinţare a frunzelor de leuştean este la prepararea borşurilor, supelor, ciorbelor de vită şi pui, mai ales în cele care conţin cartofi, fasole, mazăre şi linte.

Leuşteanul este foarte aromat, cu miros pătrunzător, oarecum asemănător cu ţelina, dar mult mai puternic, cu o uşoara nuanţă de frunze de schinduf. Gustul este caracteristic, plăcut, amărui.

Tulpinile şi seminţele de leuştean sunt potrivite pentru asezonarea murăturilor şi oţeturilor, dar şi a sosurilor de roşii. Seminţele de leuştean au întrebuinţări asemănătoare seminţelor de fenicul. Pentru a nu-şi pierde aroma frunzele de leuştean ar fi bine să fie consumate cât mai puţin preparate termic.

Ele se presară deasupra imediat după ce bucatele sunt luate de pe foc şi lăsate să stea câtva timp acoperite.

• tradiţia populară bucovineană spune că radăcina de leuştean scoasă din pământ în Vinerea Mare, pisată şi băută seara, câte o linguriţă, alungă răul din om;
• leuşteanul mai este numit „paznicul grădinii” – dacă o grădina nu are leuştean, se spune că toate celelalte plante se vor usca;